Școala este egală cu nefericire. Elevii au fost de mult timp simbolurile singurătății, sinuciderii și agresiunii. Profesorii incompetenți sunt angajați la școală pentru a acorda detenție. Părinții sunt dictatori care vor face orice pentru ca copilul lor să avanseze în societate. Și școala este un monstru. Dar este școala cu adevărat un monstru? Adică, ne-am uitat vreodată cu adevărat la școală? Ori de câte ori o școală este zguduită de hărțuire sau moarte, oamenii dau vina pe politicile academice sau pe SAT. Oftează și arată cu degetul către lumea noastră lipsită de morală, care mănâncă câini. Poate că nu știm nimic despre școală. Dar dacă da, atunci acesta este momentul în care trebuie să privim cu toții esența școlii. Dacă ne ținem respirația și ne uităm înăuntru, școala ne va asculta. La poveștile pe care copiii le ascund și pe care profesorii nu le cunosc și la rănile adânci ale școlii, care a devenit un monstru. Cu toții trebuie să ne confruntăm cu disperarea pe care o emană școala pentru a descoperi acea licărire slabă de speranță. Acea speranță este primul pas în a sta față în față cu viitorul luminos al școlii.